Partea trista in munca de recrutare
Esti amabili cu ei pentru ca asa cer regulile bunului simt. Te imprietenesti cu ei pentru ca vrei sa aflii unele date mai personale, pe care nu le-ai afla dintr-o discutie protocolara. Si unii chiar iti plac sau ii admiri pentru felul in care gandesc, pentru trecutul lor sau pur si simplu pentru felul in care se prezinta. Sunt candidatii care au trecut de primul interviu, au trecut si de testarea psihologica preliminara si de al doilea interviu. Deja ai avut cu ei cel putin trei intalniri si stii mai totul despre ei.Prin urmare, ii recomanzi pentru etapele finale.
In cazul meu, etapele finale sunt evaluari facute de superiori din sediul central, ceea ce inseamna ca acesti superiori sunt si cei care iau decizia finala. Primesc apoi o lista cu cei acceptati, o bataie pe umar in semn de “good job” si inca o lista cu cei respinsi(evantual cu motivele respingerii). In final trebuie sa suni pe cei de pe a doua lista…
Si aici, partea cea mai trista din munca de recrutare :” Buna, George” ( pentru ca e nascut exact in aceeasi zi cu tine si intre timp va tutuiti). …”te-am sunat sa iti spun ca momentan nu avem posturi care sa se potriveasca foarte bine cu proflul tau…”. Deja tonul vocii lui scade, scade si al meu si toata partea cu “prioritate in baza de date” pare sa nu mai aiba sens. Ii spui sau sugerezi ca decizia e a superiorilor si ca nu e a ta si totusi, parca mica prietenie ce se lega nu isi mai gaseste sensul.
Stiu din carti ca nu e bine sa te implici emotional, dar oricum… telefonul de refuz e cea mai trista parte din procesul de recrutare.
P.S. Mailul de refuz il trimitem doar in cazul celor care pica la primele etape si nu lasa nici un fel de urme…
